Problema normei, a normalului, a anormalului și a patologicului, reprezintă constant un punct de interes pentru cazurile tratate în psihologia clinică și în psihopatologie, fiind prezentă atât în sfera socială, în relațiile umane, cât și în practicile educative, pedagogice, juridice și chiar în opțiunile politice. În anormal băgăm funcția care depășete în plus sau în minus media statistică a normalului, dar care nu se constituie ca simptom de anumită boală. Omul are capacitatea de a fi anormal fără să fie bolnav, dacă vrea (Romila, 2004).
Norma, în limba latină, înseamnă “echer”, iar normalis înseamnă “făcut cu echerul”. Aceasta este o referință geometrică, conceptul potrivindu-se concret unei realități fizice impalpabile. Prin extindere, cuvântul normă desemnează o serie întreagă de lucruri care servesc drept reper, drept regulă. În limba greacă, normal este ceea ce este perpendicular, care nu se apleacă nici la stânga, nici la dreapta, care rămâne chiar pe mijloc, ceea ce este drept. Este o lege fizică valabilă pentru toată lumea: raționalitatea umană își va căuta punctele sale de referință în chiar natura lucrurilor.
Kurt Schneider diferenția personalitățile normale de cele anormale prin aceea că personalitățile anormale sunt reprezentate de variațiile și divergențele situate deasupra sau sub zona mijlocie și, ca atare, el extinde zona anormalului atât asupra personalităților caracterizate pozitiv, cât și a celora caracterizate negativ.
Opera lui Freud este decisivă în deschiderea unui dialog cu patologia. Prin abordarea sa clinică și teoretică originală a nevrozei, Freud demonstrează că, într-un anumit mod, noi cu toții suntem nevrozați, orice om așa-zis normal este mult mai aproape de nevroză decât s-ar crede. Pentru a se adapta la viața socială la care aspiră fiecare, omul este obligat să își refuleze dorințele, să se constrângă, aceasta devenind o exigență structurală a ființei umane. Astfel, Freud face trecerea de la patologie la antropologie generală. El ne învață ceva despre structura oricărui individ și, mai mult, faptul că această structură este, într-o anumită măsură, nevrotică. Așadar, nevrozatul nu ne este atât de străin pe cât am vrea să credem, ci, din contră, el ne seamănă, nefiind altfel alcătuit decât noi, iar noi putem să îl înțelegem (Robinson, 2010).
În jurul anului 1917, Freud studiază una din bolile cele mai grave și mai impresionante de care poate suferi ființa umană: melancolia. Aceasta este depresia cea mai invalidantă, care are o formă psihotică și provoacă suferințe morale îngrozitoare, care conduc bolnavul, adesea, la moarte, dacă nu este ajutat. Freud începe să înțeleagă mecanismul acestei boli prin intermendiul simptomelor (retragere în sine, devalorizarea sinelui, autocondamnarea, dezinvestirea lumii exterioare, delirul etc.). Bolnavul se poartă față de propria persoană în aceeași manieră în care fiecare dintre noi se poartă față de o persoană apropiată atunci când aceasta a decedat, având o reacție asemănătoare reacției de doliu. De fapt, persoana deprimată este pe cale de a se pierde pe sine și încearcă să reacționeze la această pierdere, așa cum îndoliatul încearcă să țină doliu după persoana dispărută. ”Deși doliul produce mari devieri de la comportamentul normal de viață, nu putem considera doliul o stare patologică ce trebuie tratată de către medic. Ne bazăm pe faptul că el va fi depășit după o anumită perioadă de timp și considerăm o tulburare a lui ca fiind inoportună, ba chiar dăunătoare” (Freud, 1917). Freud a subliniat că simptomele asociate doliului sunt intense și ”deplasează grav de la normalitate” în sensul în care durerea este diferită de cea obișnuită. Cu toate acestea, durerea doliului nu este o stare patologică; adică nu este o tulburare medicală care să însemne eșecul unui răspuns biologic normal și nu necesită asistență medicală. Asistența medicală, așa cum sugerează Freud, ar putea chiar dăuna persoanei îndurerate prin interferarea cu procesul natural al doliului.
Un alt capitol de care Freud a fost preocupat spre finalul operei sale, a fost psihoza, pe care a încercat să o înțeleagă. Chiar dacă nu a avut mulți pacienți psihotici, a schițat câteva teme importante, dintre care, una se referă la mecanismele care explică formarea psihozei la bolnavi. Freud observă că acestea sunt foarte asemănătoare mecanismelor care ocupă primul loc în visul oricărui om adormit. Totul se petrece ca și cum fiecare om care visează este psihotic. Cele două stări sunt foarte apropiate una de cealaltă, din mai multe puncte de vedere: retragerea din lumea exterioară, desfășurarea vieții imaginare fără a se ține cont de rațiune și de exigențele adaptării, scurtcircuitarea conștiinței logice, proximitatea prea mare a unor teme dezvoltate împreună cu fantasmele cele mai profunde, ruptură de realitate, predominanța logicii inconștiente asupra logicii conștiente. Acest lucru permite afirmația că orice psihism uman este potențial, structurat psihotic (Robinson, 2010). Psihoza nu este, așadar, o stare fundamental diferită de starea omului normal. Freud va sublinia în alte scrieri că există o apropiere puternică între pasiunea amoroasă, numită uneori “dragoste nebună”, și psihoză. Îndrăgostitul pare un psihotic, sensul comun indicând faptul că acesta își pierde rațiunea. Evident, este vorba, cel mai adesea, despre o stare provizorie, din care se poate ieși, nu însă, în unele cazuri, fără a lăsa urme
Continuându-l pe Freud din punct de vedere strict teoretic, Szondi a inventat un sistem de percepere a bolii mentale, care desființează radical bariera dintre normal și patologic. El a stabilit că bolile mentale cele mai importante ne ajută să observăm, sub o formă patologică, care sunt categoriile fundamentale ale problemelor existenței umane. Ceea ce înseamnă că factorii psihologici, care constituie cauza tulburărilor mentale, sunt prezenți, în totalitate în fiecare dintre noi. Szondi îi numește “factori pulsionali”. Așadar, oamenii sunt cu toții potențial bolnavi, dar bolile se dovedesc a fi boli reale doar în anumite condiții biologice, psihologice și sociale, necunoscute într-o anumită măsură. “Nu există deci om normal, am putea spune că nu există decât oameni nonbolnavi.” (Robinson, 2010, p. 101).
H. Ey consideră că bolnavul mintal este privat atât de libertatea exterioară cât şi de cea internă. Faptul psihopatologic este mai greu sesizabil decât o plagă sau o anomalie biochimică, dar percepţia lui de către specialist se va face după aceleaşi reguli ale cunoaşterii diferenţiale, impunându-se, de asemenea, ca o tulburare a organizării, ca o descompunere. Patologic implică „patos”, sentiment direct şi concret al suferinţei şi neputinţei, sentimentul unei vieţi nemulţumitoare. Semnul patologic este totdeauna diferenţial marcând o ruptură sincronică între bolnav şi nebolnav, dar şi o ruptură diacronică între prezent şi trecut (Romila, 2004)
Deși limitele dintre normal și patologic nu sunt foarte clare și fixe, în psihologia clinică trebuie totuși identificate la pacient existența, dincolo de simptome, a unor dinamici psihice care riscă să se degradeze și să îl conducă spre o reducere din ce în ce mai accentuată a capacităților sale umane. Oamenii de știință, pentru a determina patologia mentală, utilizează în mod tradițional trei concepte și anume: norma socială, criteriul psihologic de adaptare și cel de conformare la realitatea obiectivă, verificabilă. Se poate afirma, astfel, că ar fi bolnav omul care nu se comportă ca media indivizilor din grupul căruia îi aparține, cel care nu se adaptează la societatea din care face parte, cel care nu face deosebirea dintre ceea ce este real și ceea ce este ireal.
G. Ionescu consideră sănătatea ca o stare ideală, ca un deziderat, pe când boala este un dezechilibru la toate nivelurile organismului. Boala psihică este o inundație afectivă, cunoaștere și activitatea sunt inundate de fluviul afectiv, iar subiectul reacționează altfel decât normalul (Romila, 2004). “Profunzimile noastre sunt contrastructurile permanente. Neîncetat, fiecare suntem o persoană alături de o nepersoană; suntem o conștiință mereu amenințată de inconștientizare; imaginarul, această forță negativă, nu se poate reduce nici la imaginație, nici la vis, ci este un însoțitor, un alter ego permanent al nostru” (Romila, 2004, p.14.).
Distincția între normal și patologic este un demers complicat, în care psihologul clinician trebuie să se înarmeze cu multă răbdare și măiestrie, să analizeze totul în contextul istoriei individuale. După cum anticipa Freud, ceea ce înțelegem prin normă nu există ca atare în natura umană, fiecare epocă, fiecare individ contribuie la definirea criteriilor normalității “sale”. Lucrul cel mai important pentru psihologul clinician este de a-i oferi celuilalt posibilitatea de accede la adevărul cel mai profund al propriei ființe cu “ajutorul semnificațiilor culturale esențiale, care îi permit să își asume responsabilitatea, să acceadă la o identitate și la o etică comune” (Robinson, 2010, p. 118).
- Ey, H. (1983). Conștiința. București: Editura Științifică și Enciclopedică.
- Leonhard, K. (1979). Personalități accentuate în viață și în literatură. București: Editura Științifică și Enciclopedică.
- Freud, S. (2010). Opere esențiale. Volumul 3. Psihologia inconștientului. București: Editura Trei.
- Robinson, B. (2010). Psihologie clinică. București: Editura Polirom.
- Romila, A. (2004). Psihiatrie. București: Editat de Asociația Psihiatrilor Liberi din România.
- Romila, A. (2018). Psihopatologie si Psihologie Clinică. București: Editura Univer-sității Carol Davila.
