Pentru noi oamenii, sursa principală de sănătate sufletească este reprezentată de ceilalți oameni. Oamenii sunt și principala sursă a chinurilor sufletești, doar oamenii pot îmbolnăvi sufletește alți oameni. Relațiile interumane echilibrate sunt benefice, însă cele dezechilibrate pot face mult rău, pot provoca multă suferință. Cea mai mare provocare este reprezentată de relațiile de atașament. Un atașament poate servi ca sursă de iubire și forță, dar poate provoca și multă suferință și nefericire (Ruppert, 2012).

Atașamentul este acea legătură afectivă puternică și de lungă durată, uneori cât o viață, pe care copilul o stabilește din primele clipe când vine pe lume, cu o persoană anume, cel mai adesea mama. Atașamentul constituie baza relaţiilor sale ulterioare şi, totodată, o condiţie a sănătăţii mintale și emoționale a acestuia. Atașamentul pune bazele socializării copilului, tiparele de comunicare dintre copil şi îngrijitor reprezentând cheia siguranţei sau a nesiguranței. Pornind de la acest sistem dual, în stadiile ulterioare ale copilăriei, ca şi în etapa adultă, individul va fi capabil să dezvolte legături afective strânse şi cu alţi membri ai grupului social din care face parte. Ataşamentul este văzut ca o relaţie ce securizează, reduce anxietatea şi asigură suportul afectiv în condiţii de stres, acesta fiind prezent în toate stadiile vieţii.

Comportamental, ataşamentul se manifestă iniţial prin căutarea proximităţii şi a contactului permanent cu persoana ce constituie „figura de ataşament”, cu atât mai mult în momentele de dificultate. La vârstele mai mari el va include aspecte mult mai complexe, dintre care esenţiale sunt nevoia de aprobare şi cea de suport afectiv, fără să dispară însă căutarea proximităţii, a prezenţei părinţilor, chiar dacă nevoia de contact permanent diminuează.

Teoria atașamentului descrie și integrează științific nevoia ființelor umane  de a forma și întreține legături emoționale puternice cu alte ființe umane. Este o teorie care ne ajută să înțelegem personalitățile adulte și comportamentul lor, formate pe baza modelului de relaționare și a experiențelor pe care le-au avut în relațiile cu proprii părinți, explorează modul în care calitatea relației cu un îngrijitor (în special, mama) se transformă într-o caracteristică individuală a acelui copil. Dacă vom încerca să înțelegem calitatea mediului în care copilul s-a dezvoltat, va trebui să înțelegem părinții copilului, personalitățile acestora și tipul de relație pe care îl au între ei, ca adulți și apoi cu copilul. Adolescenții și adulții tineri, care sunt sănătoși, fericiți și încrezători în sine reprezintă produsul unor familii stabile, în care ambii părinți acordă mult timp și atenție copiilor lor. Copiii cei mai stabili emoțional și care profită cel mai mult de oportunitățile oferite sunt cei ai căror părinți, în timp ce încurajează autonomia copiilor lor, sunt și disponibili și responsivi în momentele în care sunt solicitați. Din nefericire, situația contrară este la fel de reală și des întâlnită (Bowlby, 2011). Dacă mediul social influențează Sinele copilului, este nevoie să oferim mai multă atenție calității relației dintre actorii implicați. Această teorie a atașamentului a fost formulată și consolidată de psihiatrul de copii britanic, John Bowlby și, ulterior, de psihologa canadiană, Mary Ainsworth.

Contribuțiile lui John Bowlby

John Bowlby a dezvoltat conceptul de ataşament având în vedere relaţia afectivă primară dintre copilul sugar şi mama ca obiect unic sau, cel puţin, privilegiat al investiţiei afective, cu scopul asigurării supravieţuirii noii fiinţe.  Comportamentul de atașament și comportamentul de parentaj fac parte, după Bowlby, dintr-o categorie limitată de tipuri de comportament cu rădăcini biologice, alături de comportamentul de hrănire, cel sexual sau cel de explorare. Fiecare dintre aceste tipuri de comportament contribuie în modul său specific la supraviețuirea individului sau a urmașilor săi.

 În noi se construiesc la nivel inconştient, imediat după naştere, structuri de ataşament, în primul rând cu mama, apoi cu tatăl şi cu ceilalţi oameni. Formarea relaţiei de ataşament se produce în primele 18 luni de viaţă şi se consolidează în jurul vârstei de 3 ani. Această relație depinde de abilitatea mamei de a recunoaşte mesajele transmise de copilul său şi, mai ales, de modul în care aceasta răspunde nevoilor lui. Un atașament apare prin contact direct (contact la nivelul pielii și corpului), prin procesele de percepție (miros, gust, auz, văz), prin sentimente (dragoste sau frică), prin gânduri sau amintiri și prin limbaj. Specii de animale folosesc canale de atașament diferite. Atașamentul se dezvoltă într-un proces multilateral de adaptare, în care fiecare participant lasă asupra celuilalt o impresie de neșters și invers, astfel că ambii devin o mai mare unitate de viață (Ruppert, 2014).

Comportamentul de ataşament

Acest concept de bază al teoriei ataşamentului, formulat de Bowlby, “comportamentul de ataşament”, înseamnă „orice formă de comportament care face ca o persoană să ajungă sau să se menţină în proximitatea unui alt individ identificat ca fiind în mod clar capabil de a se adapta la mediu. Acest comportament este cel mai uşor de observat ori de câte ori persoana este înfricoşată, obosită sau bolnavă şi este depăşit dacă primeşte alinare şi îngrijire” (Bowlby, 2011, p. 60). Cornportamentul de atașament are propria sa dinamică, diferită de comportamentul și de dinamica hrănirii sau sexualității, cele două surse ale motivaței umane, care atât de mult timp au fost privite ca fiind primordiale. Acest tip de comportament poate fi observat cel mai bine la vârste foarte mici, dar şi pe parcursul întregii vieţi, în situaţii de urgenţă; este considerat parte esenţială a naturii umane şi are funcţie biologică de protecţie. Bowlby menționează faptul că obiectivul comportamentului de ataşament nu este doar obţinerea protecţiei în faţa unui pericol prezent, ci şi asigurarea că persoana care îl îngrijeşte este, în continuare, prezentă. Astfel, disponibilitatea figurii de ataşament a fost definită ca o problemă nu doar de accesibilitate, ci şi de responsivitate emoţională. O concluzie semnificativă, la care Bowlby a ajuns, a fost că manifestările nevoilor dictate biologic de ataşament sunt semnificative de-a lungul întregii vieţi, nu doar de-a lungul copilăriei. Astfel, de-a lungul întregii vieţi suntem predispuşi să observăm elementele fizice şi emoţionale – accesibilitatea şi responsivitatea – ale persoanelor de care suntem ataşaţi, iar imediat ce siguranţa se adaugă proximităţii, ataşamentul va deveni o nevoie umană permanentă, şi nu o dependenţă tipică copilului, pe care o depăşeşte odată cu vârsta.

Baza de siguranță

O caracteristică centrală a conceptului de parentaj, teoretizat de Bowlby (2011), o reprezintă oferirea de către ambii părinți a unei baze de siguranță de la care copilul să poată pleca în explorarea lumii exterioare și la care să se poată întoarce de fiecare dată când are nevoie, știind că va fi binevenit, îngrijit, nu numai fizic, dar și psihic, alinat dacă este într-o stare de distres, liniștit dacă este înfricoșat. În esență, acest lucru se referă la disponibilitatea de a fi oricând gata de a răspunde solicitărilor copilului, dar de a interveni activ doar atunci când este în mod evident nevoie. Bowlby compară situația cu cea a unui ofițer care se află la comanda unei baze militare, de la care pleacă o echipă în misiune și la care se poate retrage în cazul în care întâmpină o problemă. Un lucru foarte interesant de luat în seamă este acela că, în cea mai mare parte a timpului, rolul bazei este unul de așteptare, însă acest lucru nu îi diminuă importanța, rolul vital. Numai știind că această bază este sigură, ofițerul, aflat la comanda corpului expediționar, va îndrăzni să înainteze și să își asume riscuri. Copii și, mai târziu, adolescenții, pe măsură ce cresc, se aventurează tot mai departe de bază, pentru perioade mai mari de timp. Cu cât sunt mai încrezători că baza lor este sigură, cu atât mai mult sunt gata să răspundă unor eventuale solicitări, sunt mai dispuși să exploreze zone necunoscute. Un părinte va oferi o bază de siguranță copilului său, în măsura în care înțelege și respectă comportamentul de atașament al copilului, tratând acest comportament ca fiind “parte intrinsecă și importantă a naturii umane” (Bowlby, 2011, p.39).

Anxietatea de separare

Un alt concept abordat de Bowlby (2011) este acela legat de anxietatea de separare, pe care un individ o trăiești în cazul pierderii sau separării de cineva drag. Abordarea pe care o consideră cea mai potrivită este aceea etologică. În susținerea acestei teorii, Bowlby argumentează că omul, asemenea celorlalte animale, reacționează prin frică la anumite situații nu neapărat pentru că acestel situații prezintă un mare risc de a produce durere sau pericol, ci din motiv că ele semnalează o creștere a riscului respectiv. Astfel, exact cum unele animale din diverse specii sunt predispuse să reacționeze la frică printr-o mișcare bruscă din reflex, acest fapt având de-a lungul evoluției o valoare adaptativă, tot o valoare adaptativă o are și predispoziția, inclusiv la om, de a răspunde prin frică la separarea de o figură care asigură îngrijire.  Astfel, privind anxietatea de separare ca pe o tendință umană fundamentală, înțelegem și impactul puternic pe care amenințările cu abandonul sau, în extremis, cu sinucidere, din partea unui părinte, sunt cauze plauzibile și destul de des întâlnite ale anxietății de separare. Amenințările cu abandonul, nu numai că dau naștere unei anxietăți intense, dar produc și furie intensă, mai ales la copiii mai mari sau la adolescenți. Funcția acestei furii este de a determina, de fapt, figura de atașament să renunțe la amenințare și, totodată, poate deveni cu ușurință disfuncțională.

Simbioza

Bowlby (2011) dă un alt exemplu de situație patogenă întâlnită în cadrul familiei și ușor de înțeles din perspectiva teoriei atașamentului, fenomenul numit simbioză. Copilul dezvoltă o relație atât de apropiată cu mama, încât întâmpină mari dificultăți în dezvoltarea unei vieți sociale în afara familiei. Cauza principală este reprezentată de mama, care, ca rezultat al unei copilării dificile, a crescut atașată anxios și își mută atenția către propriul copil, inversând rolurile, investindu-l pe acesta cu rolul de figură de atașament. Deși ar putea părea că acest copil este prea răsfățat, el este, de fapt, împovărat cu obligația de a-și îngriji mama.

Contribuţiile lui Mary Ainsworth

Contribuţia cea mai cunoscută a lui Ainsworth o reprezintă Experimentul “Situaţia Străină Ainsworth”, o metodă de laborator pentru studierea relaţiilor părinte-copil, dar şi a tipului şi calităţii comportamentului de ataşament al unui copil, inventată şi realizată în Baltimore în 1964. Ainsowrt a fost fascinată de modul în care impulsul copiilor de a explora, abilitatea lor de a se juca și de a învăța, este stimulat sau inhibat de prezența sau de plecarea mamei.

Tipare de ataşament

Primele tipare de ataşament, identificate de Ainsworth, în urma experimentului „Situaţia străină” au fost: atașamentul securizant/caracterizat de siguranţă, atașamentul nesigur evitant și atașamentul nesigur ambivalent/rezistent.

Atașamentul securizant/ caracterizat de siguranţă: copilul are încredere că figura lui parentală va fi “disponibilă, responsivă şi îi va oferi ajutor dacă se va confrunta cu situaţii potrivnice sau înfricoşătoare” (Bowlby). Bebeluşii siguri au acces în mod egal la impulsurile lor de explorare atunci când se simt în siguranța și la consolare prin contact atunci când nu se simt în siguranță. În cadrul experimentului, copiii siguri, oricât de tulburați de separare, erau aproape imediat linistiți după reîntâlnirea cu mama și reluau joaca. Acest tip de flexibilitate și reziliență pare a fi moștenirea interacțiunilor cu o mamă senzitivă. De obicei, mamele cu copii siguri i-au luat în brațe repede atunci când plângeau și i-au ținut cu grijă și atenție, dar numai atât cât aceștia au vrut să fie ținuți în brațe. Aceste mame par să împletească ușor propriul lor ritm cu cel al bebelușilor lor, în loc să le impună acestora propriul ritm sau plan. Aceste mame tind să demonstreze senzitivitate și nu lipsă de implicare, acceptare și nu respingere, cooperare  și nu control, disponibilitate emoțională în loc de distanțare.

Atașamentul nesigur evitant: aceşti copii sunt într-o permanenta explorare, dar în mod vădit neinfluențati de plecarea sau reîntoarcerea mamei, afișând o aparentă lipsă a distresului. Pulsul lor pe durata episoadelor de separare este, însă, la fel de crescut ca al celor care sunt siguri și se află în distres, în timp ce creșterea nivelului de cortisol, pre si post expunere, este în mod semnificativ mai mare decât cea a copiilor siguri. Indiferența superficială, la fel ca absența efectivă a comportamentului de atașament, reflectă o acomodare defensivă asemănătoare cu detașarea observată de Bowlby la copiii de doi sau trei ani care au suferit o separare prelungită de părinții lor. Era ca și cum acești copii evitanți, precum copiii mai mari traumatizaţi de separare sau pierdere, au ajuns la concluzia că deschiderea lor către confort sau îngrijire nu ar fi de niciun folos, așa că au renunțat. Aceşti copii erau, în general, molatici atunci când erau ținuți în brațe, în loc să fie jucăuși și afectuoși sau să se agațe de mamă. Mamele copiilor considerați evitanți au refuzat activ ofertele acestora de apropiere, în timp ce alți cercetători au observat că astfel de mame se retrăgeau atunci când copiii lor păreau triști. Semne ale maternajului care determină formarea copiilor cu acest tip de ataşament sunt: inhibarea exprimării emoționale, aversiunea față de contactul fizic, bruscarea atunci când contactul fizic avea loc.

Atașamentul nesigur ambivalent/rezistent: Ainsworth a identificat două tipuri de copii ambivalenți: pasivi și furioși. Ambele categorii erau prea preocupate de locul în care se află mama pentru a mai putea explora liber și ambele au reacționat la plecarea mamei cu distres copleșitor (așa de mult că frecvent episoadele de separare au trebuit să fie întrerupte). După reîntâlnire, copiii furioși au oscilat între o deschidere activă față de conexiunea cu mama și exprimări ale respingerii, de la îndepărtarea din îmbrățișarea mamei până la adevărate accese de furie, iar copiii pasivi au părut capabili doar de slăbiciune sau cereri implicite de consolare, ca și cum ar fi fost prea copleșiți de neajutorarea și nefericirea lor pentru a aborda mama direct. Reîntâlnirile nu au putut nici să amelioreze distresul copiilor ambivalenți, nici să oprească preocuparea acestora pentru locul în care se află mama. Era ca și cum, chiar și în prezența ei, acești copii căutau o mamă care nu era acolo. Tiparul mamelor bebelușilor ambivalenți este al unor persoane care erau în cel mai bun caz disponibile ocazional și imprevizibil. Cum aceste mame nu îi respingeau nici verbal, nici fizic, responsivitatea lor la semnalele copiilor era insensibilă. Mamele acestor copii sunt adesea considerate prea „slabe“ și „incompetente“ neputând oferi apărare sau consolare în situațiile percepute ca amenințătoare de către copii. Dacă mama (sau altă persoană de referință) nu poate să îndepărteze teama copilului, acesta se agață în permanență de mamă. Mamele bebelușilor ambivalenți păreau să le descurajeze autonomia în mod subtil sau mai puțin subtil, ceea ce probabil parțial explica inhibația explorării, caracteristică acestor copii mici. Copilului îi vine greu să se desprindă de persoana de referință, care în „slăbiciunea“ ei își parentifică în permanență copilul, acesta trăind sentimentul că trebuie să își „îngrijească“ mama. Copiii acestor adulți sunt împiedicați prin răsfăț și/sau crearea sentimentului de vinovăție, să se comporte explorativ sau să își exteriorizeze emoțiile de furie, agresivitate, ciudă sau manifestările de libertate.  Acest lucru îngreunează dezvoltarea identității  copilului.

Contribuțiile lui Mary Main

Una dintre studentele lui Ainsworth, Mary Main este cea care a descoperit cel de-al patrulea model de ataşament, iniţial neidentificat de către echipa profesoarei sale şi anume ataşamentul dezorganizat/dezorientat.

Mai departe, Mary Main extinde perspectiva teoriei ataşamentului studiind istoria de viaţă a adultului cu referire la sistemul de ataşament (figura principală şi figurile secundare de ataşament), încercând să determine o corespondenţă între tipurile de ataşament descrise în copilăria mică şi comportamentele adultului posibil manifeste în intimitate în cuplul cu partenerul de sex opus și mai ales în cele cu proprii copii.

Adulții cu atașament securizant se apropie ușor de ceilalți și se simt confortabil să depindă de ceilalți și ceilalți să depindă de ei. Aceștia nu își fac probleme că ar putea fi abandonați sau că cineva se va apropia prea mult de ei.  Dau dovadă de încredere în sine, toleranță la situații frustrante, respect și capacitate de empatie. Au conștiința propriilor sentimente (negative sau pozitive) și atitudini vizavi de persoanele de referință, pe care le manifestă într-un mod echilibrat și potrivit. Nu se identifică inconștient cu proprii părinți, și privesc în mod realist propria relație părinte-copil, fără a o idealiza. Pot descrie dificultăți cu părinții, inclusiv traume sau abandon, dar își mențin o înțeleaptă balanță în integrarea trecutului cu experiențele sale actuale. Au dobândit un grad de independenţă, autonomizare, pot descrie coerent experienţele proprii de atașament, chiar dacă sunt dureroase. Sunt capabili de realizarea cu ușurință a proceselor de adaptare (detaşare). Părinții acestor adulți au fost adesea la rândul lor persoane cu o atitudine autonomă, sau și-au dobândit autonomia de-a lungul biografiei prin relațiile cu alte persoane decât cele de referință, cum ar fi cu un partener, sau cu ajutorul sprijinului psihoterapeutic. Ca și părinți, ei reacționează previzibil și potrivit situației, la comportamentul atașant al copiilor lor. În relația cu copilul prezintă încredere în sine ce-i permite creativitate, flexibilitate în această relație. Calmează și reconfortează partenerul într-o relație de plăcere împărtășită, imprimând copilului un atașament sigur, iar partenerului adult, securizare.

Adulții cu atașament evitant prezintă un oarecare disconfort în a se apropia de ceilalți, le e greu să aibă încredere deplină în ceilalți și nu vor să depindă de ceilalți. Aceștia devin nervoși când cineva se apropie prea mult de ei și, de cele mai multe ori, partenerii lor le pretind mai multă intimitate decât sunt capabili. Presupun experiențe amprentate de teamă, sunt inflexibili și evitanți (decât să rănească din nou, mai bine pretinde că nu e interest de acea relație, în care este sigur că va eșua din nou și acest lucru i se pare de netolerat). Își amintesc cu greu propria copilărie, ceea ce denotă refularea  multor evenimente. Idealizează relația cu părinții, este incoerent și inconsistent în relatarea amintirilor despre copilărie, persistă obsesiv în afirmațiile standard pozitive despre rolurile parentale. Tind să idealizeze copilăria, descriind-o ca sigură, minunată, făra a putea preciza concret situațiile ce îi determină la această idealizare. Dimpotrivă, ei descriu situații de lipsă de sprijin și de respingere (deschisă sau ascunsă) a unor nevoi specifice vârstei. Dezmint importanța experiențelor pe care le-au avut cu părinții lor în coloratura emoțională a personalității actuale. Ei denotă un înalt grad de dorință de independență, vrând să rezolve singuri provocările la care viața îi supune. Aceștia declară că nu ar fi avut nevoie de sprijin vreodată, motiv pentru care nu au resentimente (tristețe sau supărare) dacă acest sprijin le-a lipsit. Copiii acestei categorii de adulți nu se pot baza pe sprijinul lor afectiv și pe adaptarea părintească corespunzătoare, în încercarea de a rezolva o problemă sau alta. Copii sunt supuși unor așteptări mari din partea părinților. Mamelor din această categorie le face mare plăcere să simtă dependența pe care copii o au față de ele. Tot ele sunt însă și acelea care tind să-și ignore copii, dacă aceștia au nevoie de consolare sau sprijin.

Adulții cu atașament anxios – ambivalent au impresia că ceilalți sunt reticenți în a se apropia de ei. Adesea își pun problema că partenerii lor nu îi iubesc suficient de mult. Adulții cu atașament anxios-ambivalent simt nevoia de comuniune completă cu celălalt. Acest lucru însă îi poate speria și îndepărta pe ceilalți. Persoanele cu această atitudine sunt inundate masiv de amintirile lor din copilărie, acestea împovărându-i în permanență. Problemele și dificultățile relației cu persoana de referință nu poate fi definitiv prelucrată și integrată; acestor probleme li se acordă o importanță exagerată făcând persoanele să oscileze între stări emoționale de furie și cele de idealizare.  Adulții acestei categorii sunt într-o permanentă dependență de persoana de referință, din partea căreia ei așteaptă în continuare atenție și “repararea situației“. Interacționează imprevizibil la stări de frustare, cu agresivitate, mânie, iar histrionismul posibil are un patetism greu de confundat. Nu au structurat un sistem de atașament anume în care să poată avea totală încredere, fiind suspicios, sunt geloși pe orice alt tip real sau imaginar de relație al persoanei iubite. Se chinuie pe ei înșiși și pe alții căutând dovezi, niciodată suficiente, devin abuzivi în relațiile de intimitate sau vor imita modelul propriilor părinți, transmiţând în acest fel un sistem de atașament nesigur anxios copilului.

Concluzii

Stabilitatea sau instabilitatea emoţională reprezintă consecinţe ale stilului parental-familial în strictă corelaţie cu stilul de ataşament al individului, în sensul în care părinţii, care încurajează autonomia şi ataşamentul de siguranţă, asigură stabilitatea emoţională; părinţii, care supraprotejează, alimentând dependenţa, pe fondul unui ataşament ambivalent, contribuie la instabilitatea emoţională a individului, ca și cei care își neglijează copiii. Relațiile timpurii cu figurile principale de atașament reprezintă punctul de plecare pentru o viață emoțională echilibrată și sănătoasă. Copiii sunt reflexia în oglindă a propriilor părinți, lucru atestat și de neurobiologie, propria creş­tere şi dezvoltare a părintelui, sau lipsa acesteia, având un impact esențial asupra modului în care se structurează creierul copilului. Pe măsură ce părinţii devin mai con­ştienţi şi mai sănătoşi din punct de vedere emoţional, copiii au șansa de a culege recompensele şi a se îndrepta şi ei spre sănătate.

Stilul de atașament al persoanelor adulte este stabil, dar, totodată flexibil. Există tendința de a se menține pe parcursul timpului, dar, în anumite situații se poate schimba. Un adult sigur poate crește probabilitatea unei schimbări în bine nu numai pentru sine, ci și pentru cei din jur.

Bibliografie

1. Bowlby, J. (1982). Attachement and Loss. Second Edition. New York: Basic Books.
2. Bowlby, J. (2016). Crearea și ruperea legăturilor afective. București: Editura Trei.
3. Bowlby, J. (2011). O bază de siguranță. București: Editura Trei.
4. Ruppert, F. (2018). Corpul meu, trauma mea, eul meu. Constelația intenției-eliberarea de biografia traumatică. București: Editura Trei.
5. Ruppert, F. (2012). Traumă, atașament, constelații familiale. Psihoterapia traumei. București: Editura Trei.
6. Ruppert, F. (2015). Simbioză și autonomie. Traumă și iubire dincolo de complicațiile simbiotice. București: Editura Trei.